Un dulciur, doua dulciuri, traiasca dulciurile

 Eric, mâncând dintr-un Oreo: Mami, ciocolata este dulciur?

Cel mai drăguț fotbalist

Victor joaca fotbal cu Eric in casa.

La un moment dat, Victor se preface ca a fost faultat și se arunca pe jos, tavalindu-se. Eu ii spun lui Eric, luând o doza de cola goală si turtită de pe masa: îți dau Cartonaș roșu!!!

Eric, cu un calm desăvârșit și un zâmbet angelic, vine, ia doza și zice: Mulțumesc!!!

Asta da, fair-play…

Eric învață engleza

 Ana: Eric, de ce ești hater?

Eric: Hater înseamnă copac.

In parc, la plimbare

Eric: Mami, de ce are cățelul ăla un ghiveci pe față?

Mami: Eric, e o botniță :-)

Eric: Am un pupac!

Victor a avut ca tema la romană sa facă o povestire fantastica. A stat 3 ore intr-o noapte. Și a ieșit asta.

Piratul cu rău de mare

de Muller Victor

Un simplu val mai puternic m-a trezit la realitate. Cred ca am ațipit. Este târziu, cam 11:45. Cred ca băieții dorm de mult, iar eu sunt singurul nebun treaz la ora asta, dar nici nu am de gând sa ma culc pana nu termin scrisoarea pentru iubita mea. Încă de cinci ani de la decesul ei tot arunc cu scrisori în mare, cum ziceam, ca ultimul nebun. Mi-au și zis ai mei pirați faptul acesta, ca am înnebunit. As putea sa fiu de acord cu ei, dar ei nu au trecut prin ce-am trecut eu. Nu vor înțelege niciodată cum este sa pierzi singura chestie care te mai tine in viata. Elena mea nu era ca orice fata, ea mă completa, iar fără ea sunt un nimic. Am ajuns sa îmi petrec viața pe o corabie în mijlocul pustietății, înconjurat de oameni fără viitor și care nu pot pune doua lucruri cap la cap. Doar rău îmi este de când am devenit pirat, dar rămân optimist că într-o zi o voi întâlni pe Elena. Pe vremea când încă era în viața, obișnuia sa îmi spună ca după ce va muri va deveni sirenă. Mie mi se părea amuzant, auzi la ea “sirenă”. Până în ziua de azi regret că glumeam pe baza visurilor ei, acesta pana-n ziua de azi este motivul pentru care încă sunt pe marea asta. Datorită Elenei am început sa cred în miracole. Ce mai contează? Să-mi termin și eu scrisoarea și să mă culc odată.

Uite cum se face 4:30 dimineața și eu de abia ce am terminat scrisoarea. Cum trece timpul când te dedici 100% în ceva. Cred ca o sa fiu rupt de oboseala ziua aceasta. Cum ies eu afara să arunc scrisoarea văd ceva în zare. Pare să fie un delfin, dar nu văd clar. Elenei îi plăceau mult delfinii și avea o conexiune impresionantă cu ei. Îmi și aduc aminte cum eram doar noi doi pe o bărcuță de lemn, de abia ce ne cunoscusem, stăteam pe mare ore-n șir, iar într-o zi s-a apropiat ușor un delfin, părea a fi pui, iar ea îl vrăjise pe micul animal precum obișnuia să mă vrăjească și pe mine cu glasul ei dulce. Cât timp ea mângâia delfinul mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: ”Să știi că și eu voi ajunge sa înot liberă și fără griji în apele mării acesteia. După moarte îmi spunea mama ca voi deveni o sirena și că îmi voi petrece tot restul vieții mele cu adevărat fericită”, iar eu puteam să stau și să o ascult cu zilele.

Arunc repede scrisoarea în mare și mă reped în camera mea să îmi aduc binoclul. Când trag un ochi în larg să văd ce este, văd o codiță ca de pește. Este prea mare să fie de delfin, dar și prea mică să fie de balenă. Așa că continui să mă uit. Îmi bate inima cum nu mi-a mai bătut niciodată. Poate fi o sirenă adevărata? Și dacă este poate fi Elena? Întrebări ca acestea încep să-mi pun. Mă uit de câteva minute bune prin acel binoclu, iar speranța începe ușor-ușor să se piardă. Uite cum revine nebunia în mine. Poate ar trebui să mă-ntorc la somn ca într-o zi obișnuită de pirat, nimeni nu poate fi obosit. Ce păcat! Am sa încerc sa trec peste.

Cum mă îndrept eu spre camera mea, văd cu colțul ochiului peștele acela din depărtare. Înota cu mare grabă spre corabie, de parcă nu dorea sa fie văzut așa că mă prefac că nu am văzut nimic. Această arătare fură repede scrisoarea pentru Elena. Să fie oare…? Mă uit mai atent și observ o forma umană cu coada de pește. Este o sirenă adevărata! Cum este posibil? Cu multă speranță încep sa strig cat de tare pot:

-Elena! Elena! Elena, tu ești?

Cum mă vede acestă sirenă se scufundă în apă ca eu să nu o mai pot vedea. Îmi scot repede binoclul și încep să mă uit din nou să încerc să o zăresc.

Minute bune trec, eu nu văd nimic, iar când sunt aproape să îmi pierd din nou răbdarea apare din larg o altă corabie. Era a piraților Francezi. Ei aveau o navă cu mult superioară noastră așa ca fug repede la echipajul meu sa îi trezesc.

-Trezirea! Acum va treziți! Sunt Francezii! strig eu cu toată puterea.

Când mă întorc pe punte realizez ca este prea târziu. Ei aveau deja tunurile țintite înspre noi și nu aveam ce să facem. Eu mi-am acceptat soarta de mult. Tunurile franceze încep sa tragă, iar încet-încet barca se scufundă, eu odată cu ea. Poate ăsta este singurul mod prin care o pot revedea pe Elena, poate în rai, poate în iad, chiar nu contează atâta timp cât o pot vedea o ultimă dată.

Așa mă găsesc eu la fundul marii cu nimic decât gândul meu nebun. Într-un fel, sunt recunoscător lui Dumnezeu ca măcar am cunoscut-o pe ea, pe femeia perfectă. Și mă mir că am ajuns sa fiu pe cale de moarte și să nu simt vreun regret. Poate așa trebuie sa se încheie o viață adevărată, cu urcușuri și coborâșuri și poate că nu aș putea sa fiu atât de împăcat cu faptul că mi s-a terminat povestea fără ea.

Și cum gândeam eu în capul meu nu am putut simți mâinile gentile ale unei femei care mă apucase strâns în brațe. Ultimul lucru pe care-l simt este o voce dulce la urechea mea:

-Ți-am primit scrisorile...

                                                                                             

 

Eric super-erou

Eric se afla in perioada din viața in care ii place Spiderman.

Azi-dimineața, vine lângă mine pe canapea și îmi spune, foarte relaxat:

“Tati, uite, stau și eu lângă tine ca sa fii in siguranța…”

Mulțumesc, Eric, e minunat sa îl ai pe Spidey bodyguard!